Incursiune de la Dacia lui Burebista si Decebal pana in timpurile noastre

In Antichitate, denumirea de Dacia a fost I dată iniţial spaţiului locuit de triburile in-do-europene ale dacilor, cu care romanii au intrat în contact în sec. II-I î.Cr. în zona Banatului şi Transilvaniei. După ce autorii greci şi latini stabilesc că „dacii au aceeaşi limbă cu geţii" sau că „dacii sunt o mlădiţă a geţilor", termenul este extins asupra întregului spaţiu carpato-dunărean, locuit atât de geţi, cât şi de daci. Atunci când încep ciocnirile dintre Roma şi lumea geto-dacă, când Burebista şi, îndeosebi, Decebal pun bazele unui puternic regat în această regiune, denumirea de Dacia pătrunde în conştiinţa lumii politice romane atât de solid, încât după victoria asupra lui Decebal, împăratul Traian va da numele de Dacia noii provincii constituite pe I ruinele vechiului regat dac. 

Fisurile din sistemul comunist

Vechile neajunsuri persistau. Nomenclatura partidului, „noua clasa", era ghiftuita. Controlul de stat nu reuşea să asigure adaptarea economiei la ceriţele lumii moderne. Brutalităţile Rusiei sovietice antebelice s-au repetat într-o nouă ideologie revoluţionară în China în timpul Revoluţiei Culturale. Invaziile sovietice din Ungaria în 1956 şi Cehoslovacia în 1968, tratamentul aplicat disidenţilor şi masacrul din Piaţa Tienanmen de la Beijing în 1989 sunt o dovadă a măsurii în care comunismul se baza pe forţă pentru a supravieţui. „Cultul personalităţii" pe linia lui Stalin a continuat cu Mao, în China, Kim II Sung in Coreea de Nord, şi, în Europa, cu dictatorul român Nicolae Ceauşescu. Uniunea Sovietică, sărăcită din cauza cursei înarmărilor din timpul Războiului Rece, s-a fisurat în 1988.

Primul succes al comunismului

Comunismul a izbutit pentru că, în forma lui profund centralizată, elaborată de Vladimir Ilici Lenin, nu tolera nici un fel de opoziţie. Inflexibilitatea şi caracterul lui inuman au ajuns în cele din urmă să-1 submineze. S-a prăbuşit, în forma lui leninistă, în Uniunea Sovietică după o istorie care promovase cultul personalităţii şi asasinatele în masă. Rusia a reprezentat primul şi, până în 1945, unicul lui succes. Marx susţinea că perspectivele comuniste erau cele mai bune în ţările industrial avansate, unde revoluţia burgheză avusese deja loc. Rusia era înapoiată; patru din cinci locuitori ai ei erau ţărani, care doreau să aibă pământ. Triumful rus a contrazis regula: comunismul s-a răspândit mai rapid în ţările sărace. 

Comunismul si revolta clase muncitoare

Karl Marx a scris că: „Filozofii au încercat înainte să explice lumea. Sarcina noastră este să o schimbăm." Acest imbold la acţiune a fost cheia transformării unei teorii sociale şi economice din sec. XIX în-tr-o mişcare de masă a sec. XX. Idealul unei societăţi fără clase, în care proprietatea publică înlocuieşte interesele particulare, este comun într-o anumită măsură tuturor formelor de socialism. Fundamentală pentru comunism este convingerea că procesul este inevitabil din punct de vedere istoric, că trebuie impus în totalitate şi că, pentru a-1 realiza, este necesară dictatura proletariatului.  Marx a susţinut că sistemele existente nu puteau fi reformate din cauza forţei de reacţie şi a drepturilor dobândite; era necesară o revoluţie burgheză sau capitalistă ca feudalismul să poată fi răsturnat. 

Convingerile lui Columb

Spre sfârşitul vieţii, Columb era convins ca descoperise Indiile, vecine cu China şi Japonia. între timp, Vasco da Gama înconjurase Capul Bunei Speranţe în 1497 deschizând calea maritimă către Asia, şi drumul care impunea Portugalia ca putere dominantă în Oceanul Indian. Indiile de Vest şi în curând Mexicul aveau să devină moştenirea lăsată Spaniei de către Columb. Columb a avut în egală măsură rolul de explorator şi de exploatator. A făcut mari descoperiri, dar chiar şi pentru normele vremii, modul în care a tratat populaţiile pe care le-a întâlnit şi propriii oameni a fost nemilos. Călătoriile sale au deschis Lumii Vechi, Lumea Nouă, dar au însemnat şi începutul distrugerii civilizaţiei amerindiene.

Pe Columb il astepta executia...

Guvernatorul a sosit în august 1500 cu trupe, arme şi ordine pentru Columb şi fraţii săi Bartolomeo şi Diego: să predea prizonierii, proviziile şi forturile. Aceştia au refuzat, şi toţi trei au fost arestaţi pe loc, puşi în lanţuri, readuşi în Spania, aşteptându-se să fie executaţi pentru trădare. Dar regele, impresionat de modul în care fuseseră trataţi, a ordonat eliberarea lor. Columb i-a căzut la picioare şi a plâns în semn de gratitudine. Lui Columb i s-a interzis să se reîntoarcă pe Hispaniola. Totuşi, din disperare, a pornit într-o nouă călătorie, cu patru nave vechi, în 1502. A descoperit Insula Martini-ca, dar i s-a refuzat din ordin regal debarcarea pe Dominica. A continuat călătoria către Jamaica, dar a fost nevoit să înăbuşe două răzmeriţe la bord, înainte de a ridica ancora către Honduras. 

Ambitia unui comandant

Cristofor Columb (Cristobal Colon) s-a născut la Genova în 1451, dar a plecat să locuiască cu fratele său Bartolomeo, cartograf la Lisabona. Acolo a preluat meseria fratelui său şi a fost fascinat de explorările marinarilor portughezi de-a lungul coastei vest-africane. Când avea puţin peste 30 de ani a ajuns el însuşi comandant de navă. Ambiţia navigatorilor era să ajungă la capul de sud al Africii, dacă exista aşa ceva, şi de acolo să găsească un drum către Indii, cu bogăţia lor de mătase şi mirodenii, ca să-i evite pe intermediarii genovezi, veneţieni şi arabi. Columb avea un plan mult mai îndrăzneţ. Orice om educat ştia că Pământul are forma unui glob. Dacă era adevărat, gândea el, ar fi posibil să ajungă în India, China şi Japonia navigând către vest peste Atlantic. 

Columb , cautand capatul lumii

Timp de două luni o mică flotilă plecată din Paloş de la Frontera, Spania, a navigat spre vest într-o călătorie pe care nici un alt explorator nu o făcuse vreodată. Echipajele îşi doreau adesea cu disperare să zărească uscatul şi chiar o dată se răzvrătiseră. Vasele se numeau Santa Maria, Nina şi Pirita, iar comandantul lor era Cristofor Co-lumb. „Apoi", scrie în jurnalul de bord al navei! Santa Maria, „au văzut oameni în pielea goală şi amiralul a debarcat şi s-a îndreptat spre uscat cu o mică barcă înarmată." A înfipt drapelul Spaniei pe uscat şi a proclamat teritoriul respectiv posesiune a Coroanei. I-a numit pe insulari „indieni" crezând că debarcase în Indiile Orientale.Navigând mai departe, a descoperit altă insulă, care acum se numeşte Cuba, apoi Haiti, pe care a numit-o Hispaniola pentru ca îi amintea de Spania. Dar, în ziua Ajunului da Crăciun, Santa Maria a eşuat pe un banc dq nisip şi nu a mai putut fi repusă pe linia de plutire . 

Marile puteri , concurand pentru suprematie

 Aurul jefuit de spanioli în timpul cuceririi Imperiului Aztec şi Imperiului Incaş şi exploatarea argintului sud-american au finanţat acest comerţ. A provocat însă şi o inflaţie paralizantă, mai ales în Spania. Mai întâi olandezii, care au câştigat îndelungatul lor război pentru independenţă faţă de Spania în 1648, apoi englezii, care în frânseseră Armada spaniolă în 1588, au devenit naţiunile comerciale în plină ascensiune ale Europei. Folosindu-şi puterea navala, au dobândit controlul asupra comerţului european cu Orientul. Dat fiind că livrările de aur din Lumea Nouă erau în declin în sec. XVII, au început să se extindă economiile bazate pe culturile plantaţiilor. Zahărul era produs în Brazilia şi în Caraibe; tutunul şi bumbacul în coloniile americane.

Comerţ în largul mării

O rută mai rapidă şi mai sigură către Orient, alta decât transportul terestra prin cărăuşie prin Asia, a fost visul europenilor încă din sec. XIII, când negustori precum Marco Polo îi încântau pe veneţieni cu poveşti despre bogăţia şi puterea Chinei sub domnia împăratului Kubilai-Han. In sec. XV se dezvoltase tehnologia marină care făcea posibilă navigaţia la mare distanţi şi, în 1492, Cristofor Columb, fără să ştie de existenţa Americilor, a navigat către vest peste Atlantic, cu scopul de a ajunge în Orient. Deşi nu a ajuns niciodată în China, Columb a deschis un deceniu de explorări europene care au schimbat cursul istoriei. Şase ani mai târziu, navigatorul portughez Vasco da Gama a ocolit Africa pe la Capul Bunei Speranţe şi a ajuns în Oceanul Indian.

Colosseumul , un adevarat cadru predestinat macelului

Amfiteatrul în care împăraţii romani transformau suferinţa umană în distracţie pentru mase este astăzi o atracţie turistică a Romei moderne .Colosseumul din Roma a fost cea mare construcţie dedicată luptelor de gladiatori. Chiar şi în ruină, el rămâne cel mai celebru monument roman ce a supravieţuit până în zilele noastre. S-ar putea ca luptele între gladiatori să-şi aibă originea în riturile funerare ale etrus-cilor - care au trăit între 900 şi 200 î.Cr. -pentru a aduce un sacrificiu uman în onoarea unei rude decedate. Ele au evoluat în spectacol public la Roma în sec. II î.Cr. Primele lupte erau organizate în Forum. Pe Câmpul lui Marte a fost construit un amfiteatru, dar acesta a fost distrus în marele incendiu din anul 64 d.Cr. Când împăratul Vespasian (69-79) s-a întors victorios din războaiele civile ce au urmat morţii lui Nero, a considerat că un nou amfiteatru ar fi un mijloc bun de a câştiga popularitate.

Caderea Cleopatrei

O nouă ocazie pentru Cleopatra de a folosi puterea Romei s-a ivit in scopul de a redobândi provinciile pierdute ale Egiptului undeva în anul 42 Î.Cr. Cleopatra a plecat la Tarsus (acum în Turcia) pentru a-1 întâlni pe Marcus Antonius, ce stăpânea Imperiul Roman împreună cu strănepotul lui Iulius Caesar, Octavius Augustus. Cleopatra 1-a cucerit într-atât pe general, încât au devenit amanţi şi au avut împreună trei copii. Divorţul lui Marcus Antonius de sora lui Augustus, Octavia, pentru a se căsători cu Cleopatra, 1-a determinat pe Augustus să-i declare acesteia război în 32 î.Cr . Infrânţi în Bătălia de la Actium (31 Î.Cr.), Cleopatra şi Antonius au fugit în Egipt, şi s-au sinucis în anul următor, Cleopatra lăsându-se muşcată de un şarpe veninos, probabil o cobră egipteană.

Cleopatra , "sarpele batranului Nil"

Cleopatra a fost numele a şapte regine ale Egiptului Lagid, toate fiind femei talentate şi hotărâte, dar cea mai renumită a fost ultima dintre ele, pe care William Shakespeare a numit-o „şarpele bătrânului Nil". Cea de-a şaptea Cleopatra (69-30 î.Cr.) a fost în mod nedrept tratată de istorici dat fiind că toate informaţiile pe care le deţinem provin de la duşmanii ei romani. „O detest pe Cleopatra şi insolenţa de regină", se plângea oratorul roman Cicero. S-a dovedit un duşman atât de primejdios al romanilor, încât aceştia i-au ponegrit numele, acuzând-o de aroganţă, de desfrâu şi de crimă. De fapt, a fost o femeie inteligentă, educată, ambiţioasă, care şi-a condus ţara cu înţelepciune şi a încercat să redobândească provinciile pe care le deţinuse Egiptul în Palestina şi Siria. A fost prima din dinastia ei care s-a străduit să înveţe egipteana, deşi greaca era limba ei de bază.

Churchill , cultivand sprijinul american

Churchill a cultivat sprijinul american şi, după intrarea SUA în război în 1941, a promovat colaborarea între cele două ţări, care s-a dovedit crucială în efortul de război. Deşi adversar al comunismului, Churchill şi-a dat seama că o cooperare cu Stalin era un rău necesar. Victoria laburiştilor în alegerile din 1945 i-a întrerupt cariera politică la vârf. întrucât publicase anterior lucrări biografice şi istorice, s-a reîntors la scris, punând pe hârtie propria sa istorie a razboiului . 

Suprematia lui Churchill

După război, Churchill s-a întors la conservatori. A devenit ministru de Finanţe (1924-1929), dar în anii '30 ataşamentid său romantic faţă de Imperiul Britanic şi atacurile sale la adresa politicii de compromis a guvernului faţă de Hitler l-au ţinut în afara cabinetului. La izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial în 1939, nici un alt politician nu a dat dovadă de o opoziţie atât de fermă faţă de ascensiunea fascismului. A devenit prim-ministru în 1940. Churchill credea că s-a născut pentru acea clipa. Discursurile sale erau pline de sfidare, iar încrederea sa era de-a dreptul exuberanta .

Sir Winston Churchill si ceasul sau de glorie

SirWinston Churchill a fost un om de geniu imprevizibil care, prin modul în care a condus destinele Marii Britanii în cel de-AI Doilea Război Mondial a jucat un rol cheie în înfrângerea fascismului în Europa. ând a devenit membru al parlamentului la vârsta de 25 de ani, Sir Win-ston Churchill (1874-1965) avea deja în spate o carieră de militar şi de corespondent de război. Churchill s-a născut în politică: tatăl său, Lordul Randolph Churchill, fusese ministru de Finanţe conservator. Trecerea lui Winston în 1904 de la unionişti Ia liberali i-a făcut pe unii să creadă că n-ar fi decât un oportunist.

Perioada de domnie a lui Carol cel Mare

Domnia lui Carol cel Mare a însemnat o perioadă de renaştere culturală, iar el a fost cel care a decretat ca „episcopiile şi mănăstirile să ofere o instrucţiune serioasă în studiul literaturii celor capabili să înveţe". A manifestat un interes deosebit pentru lectură şi participa cu mare plăcere la discuţiile despre clasici, matematici, astronomie şi teologie; a organizat o şcoală de palat, unde a angajat numeroşi învăţaţi ai vremii. Curtea lui Charlemagne nu avea exclusiv preocupări intelectuale. Lui îi plăcea să vâneze şi să participe la banchete - deşi se spunea că ura beţia - şi a ridicat un palat magnific la Aachen în 790. 

Carol cel Mare , in apararea credintei

Evlavia lui Carol cel Mare şi modul său de a concepe îndatoririle unui rege au condus la realizarea unei legături strânse între Biserică şi Stat. Considera că era de datoria lui sa „apere Sfânta Biserică împotriva păgânilor şi necredincioşilor şi să o întărească din interior prin cunoaşterea credinţei catolice. Apărarea credinţei şi importanţa educaţiei au fost cele două teme dominante ale domniei sale. Regii de mai târziu din Euro- I pa au văzut în Charlemagne exemplul perfect de suveran creştin ce stăpânea un imperiu creştin. Carol cel Mare s-a născut pe la 742. La moartea tatălui său, Pepin cel Scurt, în 768, a împărţit regatul francilor cu fratele său Carloman, iar după moartea acestuia din urmă, în 771, a devenit unicul suveran.

Carol cel Mare infatisand modelul monarhului medieval

Ca rege al francilor a încercat sa reînvie gloria Imperiului Roman Creştin, încoronat împarat de catre papa, a unit sub sceptrul sâu o mare porte a Europei şi avea sa influenţeze suveranii pâna la Napoleon. Carol cel Mare, sau Charlemagne, a fost cel mai ilustru suveran din istoria Europei medievale. La moartea sa, controla teritoriul pe care se află astăzi Franţa (fără Bretagne), Belgia, Olanda, Elveţia, vestul Germaniei, cea mai mare parte a Italiei, Corsica, Insulele Baleare şi nord-estul Spaniei. O putere la o scară atât de mare a câştigat admiraţia contemporanilor şi a generaţiilor următoare şi i-a perpetuat renumele.

O intreprindere grandioasă

Efortul depus pentru construirea canalului a fost colosal. La început, forţa de muncă folosită s-a ridicat la 20 000 de lucrători (felahi), înlocuiţi treptat cu maşinării. In 1867, funcţionau 60 de excavatoare proiectate special. Chiar şi aşa, a fost nevoie  să  fie aduşi 1 500 de terasieri experimentaţi din Piemont (Italia) pentru a disloca un bloc imens de piatră la Shaluf. A fost construit un port la Port Said. Până în momentul în care a fost deschis canalul în 1869, lucrătorii deplasaseră 75 mii. de m3 de pământ A fost una din cele mai mari realizări în materie de construcţii civile din sec. XIX. Pe canal s-au transportat 3 mii. de tone în primii zece ani. Vasele cu pânze au fost de-viate de la rutele lor de vapoare.

O poarta catre Est

Istoria canalelor a început acum 3 000 de ani. Canalul Nahawan, construit în valea Tigrului în timpul perioadei babiloniene, avea o lăţime de peste 100 m şi o lungime de 300 km, iar apele lui alimentau o reţea întinsă de canale de irigaţie mai mici. Canalele babiloniene au fost folosite şi pentru navigaţie, dar aveau să treacă mai multe veacuri până să fie construite canale menite exclusiv pentru transport. Marea epocă a canalelor pentru navigaţie s-a deschis în sec. XIX şi a ajuns la apogeu cu construirea Canalului de Suez, primul destinat în mod specific pentru navigaţia vapoarelor. Dimensiunile erau uriaşe: 160 km lungime; 22 m lăţime şi, iniţial, 8 m adâncime. Nevoia construirii unui canal era neîndoielnică. Comerţul între Europa şi Orientul îndepărtat implica o lungă călătorie în iurul capului Africii, iar costul combustibilului şi lipsa unor staţii de buncheraj însemna că vapoarele nu puteau concura cu cliperele rapide în comerţul cu mărfuri atât de cautate . 

Ce reprezenta odata termenul de "ceasornice precise"

 Cadranele solare erau de asemenea folosite de veacuri şi, dacă erau suficient de mari, puteau marca timpul cu o precizie de un minut. In interior, oamenii foloseau o lumânare aprinsă care avea crestături la intervale exacte reprezentând trecerea unei ore. Primele ceasuri mecanice au apărut la sfârşitul sec. XIII. Ele au fost posibile datorită inventării eşapamentului, un mecanism care permitea eliberarea forţei motrice a greutăţilor cu viteză constantă. Ceasurile portative adevărate acţionate de arcuri au apărut la sfârşitul sec. XV. Acurateţea ceasurilor s-a impus odată cu apariţia pendulului în sec. XVH - inspirat, se pare, de observarea de către Galileo Galilei a I balansului lanternelor în Catedrala din Milano. 

Asa a inceput masurarea timpului...

Ziua sau noaptea, călugărul medieval aştepta atent să audă dangătul clopotelor. La intervale fixe de timp, clopotele chemau fraţii Ia datorie.Ce le trebuia călugărilor era un ceas deşteptător: un clopot automat care să le spună ora exactă. Probabil că erau nevoiţi să se mulţumească cu clepsidra, inventată de egipteni pe la 1450 î.Cr. Clepsidrele erau ceasuri în care timpul era măsurat cu ajutorul scurgerii apei printr-un orificiu. Erau excelente pentru măsurarea timpului, dar solicitau atenţia permanent.

Invatatura lui Buddha

 După moartea lui Buddha, discipolii săi monahi au convocat un consiliu care să ordoneze şi să consemneze învăţăturile sale în colecţiile numite acum Vinaya (disciplina monahală) şi cele cinci Nikayai (discursurile lui Buddha). Acestea au fost iniţial compoziţii orale transmise prin psalmodiere comună. Pe la anul 80 î.Cr., în Sri Lanka, au fost consemnate în scris împreună cu o versiune timpurie a comentariilor cu privire la textele cuprinse în diverse colecţii. Invăţăturile lui Buddha erau precise şi adaptate cu compasiune stării de spirit a ascultătorilor. Se spune că odată a amânat predica în faţa unui grup de oameni avuţi până a terminat de mâncat un om sărac pentru ca acesta să-i poată asculta discursul. Nu se aştepta de la discipolii săi să creadă orbeşte în învăţăturile sale, dar dorea ca ei să le experimenteze pentru a le descoperi singuri forţa şi adevărul.

Iluminatul Buddha

Buddha este numele sub care a fost cunoscut Gautama Siddhartha, întemeietorul budismului, după ce a atins iluminarea la vârsta de 35 de ani. Gautama a trăit în nord-estul Indiei între c. 563 şi 483 î.Cr. Era, potrivit legendei, fiul lui Soddhodana, bogatul rajah al clanului Sakya. La vârsta de 29 de ani renunţă la drepturile câştigate prin naştere pentru a pribegi, trăind din mila altora şi căutând fericirea eternă. A respins transa yoghină ca fiind o soluţie incompletă, precum şi ascetismul strict, socotindu-1 excesiv. în schimb, poposind sub un smochin din Bodha Gaya din Bihar, în timpul unei meditaţii solitare, ajunge la starea de profundă linişte interioară ce i-a dat acces la trei izvoare de înţelegere. Prima cale era prin reamintirea numeroaselor reincarnări - ca fiinţă umană, animal, nălucă, demon şi zeu muritor. Cea de-a doua era realizată prin conştiinţa modului în care oamenii treceau de la o reincarnare la alta, potrivit calităţii comportamentului lor (karma^